luni, 27 mai 2013

Masca fericirii

În fiecare dimineaţa mă trezesc langa ea. O vad tristă, cu ochii deabea deschisi si inlacrimati. Nu se da jos din pat, pana nu asculta o melodie, poate doua, care sa îi descrie starea. Plange si încerca sa-mi ascundă asta, ştergîndu-si lacrima cu capotul roz. În zadar încerc eu toata ziua sa o inveselesc, nu e cale de întoarcere. Suferinta ei mă face sa strig, sa alerg spre responsabil si sa îi infig un cuţit în fata, în piept, ocolindu-i inima si presarand sare peste răni. Apoi, pe un ton amuzat, nu l-as întreba dacă îl doare, ci dacă simte ceva.

E ora pranzului. Se tranteste în pat obosită, chiar dacă încă poarta capotul roz. Se vaita de dureri inimaginabile, urlă si blestemă momentele care le-a iubit atat de tare. Mă rog de ea sa se ridice si sa înfrunte furtuna; nu mă asculta. Arunca nişte haine murdare pe ea, parul îi este răvăşit, îşi alege cu atenţie ochelarii de soare cei mai opaci si pleacă. Alerg după ea, dar nu o ajung din urma. Umblă ca o năluca de la un capăt al oraşului pana în celălalt, cu speranta de a găsi ce caută, cu speranta ca dacă găseşte ceea ce caută suferinta ei va lua sfarsit. Dar oraşul e plin de locuri care îi fac rău. Toate străzile parcă îi spun o poveste, îi arată secvenţe fericite.Mii de fluturi multicolori zboară pe langa imaginile proiectate, totul este colorat, muzica in surdina defineste conceptul de "iubire". Totul se roteşte în jurul ei pana cand nu mai are aer sa respire si cade. O privesc cateva clipe, îndurerata. Mă gadesc ca poate e mai bine sa o las acolo, sa nu mai simtă nimic din tot ce o raneste, dar totuşi o duc acasă. O spăl si o linistesc, îi promit ca totul o sa fie bine, ca îi voi arata si partea opusă.

Reuşesc sa o conving sa îmbrace haine colorate, apoi o aşez pe scaunul din fata oglizii. Încep sa mă joc pe ochii ei cu diverse culori, care sa exprime bucurie. Fata ei plansa incepe sa prinda viata. Apoi, cu o deosebita grija, îi pun rujul rosu pe buzele carnoase si lipsite de viata. Ii pieptan parul si o pregatesc pentru iesirea in lume. O privesc in nestire, nu ma satur sa ii admir zambetul si ochii care ii sclipesc mai ceva decat stelele. Cand o vad asa, paca uit ca in urma cu apoape o ora era lipsita de viata. Daca nu as cunoste-o, as spune ca fata asta nu a cunoscut in viata ei suferinta si dezamagirea. As crede ca este inca un copil abia iesit de sub aripa protectoare a parintilor, gata sa descopere tot ce i-a fost necunoscut pana atunci.

E increzatoare in fortele proprii si imi place sa vad ca am reusit sa o aduc pe linia de plutire. In oras se comporta decent, ofera zambete tuturor trecatorilor si face glume. Lumea o place pentru firea ei joviala. Apoi gaseste motivul care il cauta la amiaza si nu intelege de ce acum. Stie ca trebuie sa se abtina, sa zambeasca si sa mearga mai departe. De dimineata apare la usa. O primesc in casa si o las sa se faca comoda. Arunca totul de pe ea si isi sterge machiajul; odata cu el sterge si zambetul. Apoi se vaita de dureri inimaginabile, urla si blesteama momentele care le-a iubit atat de tare si plange pana adoarme.

Zi de zi, ma intreb cat o sa mai dureze toata mascarada. Cand o sa inteleaga ca nu ai nevoie de o masca pentru a parea fericit; poate sa fie fericita in fiecare secunda. Apoi inteleg ca a fecut deja asta si s-a ars, cred ca ii este inca frica ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu